Saira
07-22-2008, 11:41 PM
Sunt fragmente dintr-un articol care parca chiar vrea sa spuna ceva...;)
Leul se teme de cocoşul alb
Deschid la întâmplare bestiarul medieval al lui Pierre de Beauvais: „Et bien que le lion soit le roi de tous les autres animaux et que tous le craignent, il craint le coq blanc.” În absenţa unui Carl von Linné şi a unui Charles Darwin, propoziţia de mai sus trebuie să fi făcut figură de autoritate timp de mai multe secole. Nici nu se punea problema verificării nivelului ei de adevăr, era doar scris negru pe alb, şi ce poate avea mai multă autoritate ca un cuvânt scris? Echilibrul medieval: toată lumea posedă o armă imbatabilă (cocoşul alb) dar pe care nu o încearcă niciodată. Leii înconjoară lumea civilizată (hic sunt leones) fără a o lua vreodată cu asalt. Dacă Samuel Huntington ar fi fost episcop la Roma ar fi predicat cruciada cocoşilor albi împotriva leilor.
Dând curs imperativului voltairian al definirii termenilor, ni se pare prudent ca înaintea formulării oricăror consideraţii despre terorism să încercăm a vedea dincolo de… teroarea firească pe care ne-o inspiră substantivul. Desigur, voinţa de a clasifica, de a pune ordine acolo unde tocmai aceasta pare să lipsească nu este o întreprindere facilă, iar rezultatul ei poate să fie mai mult sau mai puţin apropiat de real, dar nu vedem cum am putea să ne sustragem încercării. Însă o hermeneutică amplă şi cu pretenţii exhaustive a termenului depăşeşte şi intenţiile şi posibilităţile noastre de moment.
Teroristul nostru cel de toate serile
Fără umbra niciunui apriorism, vedem substantivul „terorism” ca fiind purtător al unei confuzii semantice, care ar putea fi evitată cu uşurinţă dacă în utilizarea lui nu ar impieta considerente exterioare clarităţii în exprimare. Distingem două mari categorii de terorişti, cu prea puţine legături între ele. Prima (şi probabil cea care a consacrat întâmplător termenul) este categoria acelor infractori care în anumite conjuncturi sau deliberat, în timpul unor acţiuni în afara legii, ajung să negocieze cu autorităţile un troc în urma căruia aşteaptă să-şi obţină libertatea (plus o sumă mirobolantă de bani) în schimbul unor ostateci. Ar fi interesant de făcut o statistică pentru a vedea în câte creaţii cinematografice apare schema infractorului care ia ostateci, emite pretenţii în faţa autorităţilor şi în final este trântit cu dinţii în ţărână de către poliţistul descurcăreţ, eventual de o echipă SWAT, sau antitero, cum li se mai spune pe la noi. Nu ne încumetăm să emitem consideraţii suplimentare în ceea ce priveşte proporţia acestei scheme narative raportată la totalul filmelor de acţiune sau a filmelor din ultimele decenii. Destul este de remarcat că un film cu o distribuţie „de calibru”, cu maşini explodate după urmăriri spectaculoase, focuri de armă automată şi terorişti nu e astăzi un risc de box-office pentru nici o casă de filme. În plus, grefat pe imaginea mai veche a unui Fantomas din anii 60, teroristul cinegenic al prezentului este un apatrid lipsit de scrupule, tenace, cu o inteligenţă neapărat diabolică şi inventiv până la amănuntul anodin. Atunci când nu este apatrid îi rămâne să fie în general rus sau arab. Cum Hollywood-ul nu este o autoritate morală, filmografia înregistrează şi versiunea teroristului „bun”, împins la unele dintre actele sale de către societatea care este, obligatoriu, „rea”. În Die Hard I, un ostatic îl întreabă pe Hans Grüber, terorist german: „What kind of terrorist you are?” Replica nu întârzie să apară: „Who said we are terrorists?” Interesanta conversaţie se curmă neaşteptat cu moartea curiosului, ucis cu sânge rece. Chiar aşa, care este scopul inventării unui termen, în condiţiile în care hoţ, criminal, şantajist, pe rând sau toate odată, în orice limbă de pe pământ, ar fi descris destul de bine abaterile de la normă şi, nu în ultimul rând, poziţiile ontologice ale purtătorilor. În ultimele minute ale filmului, inevitabilul Bruce Willis îl întreabă pe acelaşi personaj: „All this for a robbery?”, validând caracterul superfluu al substantivului în cauză. Pentru că nu ar fi fost nici o abatere de la precizie să numim încontinuare pe cel care fură – hoţ şi pe cel care ucide – criminal, cum au făcut-o şi cei dinaintea noastră.
A doua categorie este cea a războinicilor angajaţi în conflicte locale, în slujba unei puteri sau din raţiuni patriotice, în general după terminarea înfruntărilor militare „oficiale”. Nici ei nu sunt o invenţie a secolului XX, cum nici războiul nu este. Dacă nu ne înşelăm, denumirea de guerilla a intrat în circuitul european în perioada de după cucerirea Spaniei de către Napoléon. Deşi nu a zis-o niciodată, este posibil ca împăratul francez să-i fi considerat pe ireductibilii care i-au dat multă bătaie de cap drept… terorişti. Desigur, evitarea confruntării deschise şi hărţuirea armatei adversarului, mai numeroasă, mai disciplinată şi cu o logistică mai bine pusă la punct nu este nici ea o invenţie a spaniolilor. Privind puţin la istoria principatelor române, acei domnitori care au ales să înfrunte inamicul tradiţional, Înalta Poartă, au făcut-o numai când armata turcă parcursese o bună distanţă din teritoriul invadat, în condiţiile în care acesta era „pregătit” (amănuntele esenţiale ale pârjolirii grânelor şi otrăvirii fântânelor fiind suficient de cunoscute pentru a nu mai necesita consideraţii suplimentare la adresa scopurilor scontate).
Fără a avea o pregătire specială în strategia militară, nu putem să nu observăm că abordarea confruntărilor armate se făcea de către un Ştefan cel Mare sau un Mihai Viteazul în spiritul manualului de artă a războiului redactat în Imperiul de Mijloc de către Sun Tzu: „Attack him where he is unprepared, appear where you are not expected.” Scopul împlinit al acestora a fost de a semăna teroarea prin orice mijloace, eludând regulile cavalereşti de încleştare armată (la care Islamul aderase înaintea Occidentului creştin). Actul, singular prin ingeniozitate, al atacului de noapte făcut de Vlad Ţepeş, dovedeşte voinţa acestuia de a semăna teroarea într-o armată deja epuizată de urmărirea unui inamic care nu i se opune făţiş, încălcând una din regulile elementare de conduită războinică a Islamului: nici o luptă peste căderea întunericului. Câteva generaţii mai târziu, un alt mare cunoscător al civilizaţiei turco-islamice, Dimitrie Cantemir, va pierde la Stănileşti alături de ţarul rus Petru I poate şi din cauza acceptării unei lupte deschise, pline de curtoazie. Ne putem pune întrebarea, ar fi putut fi consideraţi domnitorii români de către inamicii lor drept terorişti? Îndrăznim să răspundem afirmativ. Deşi, cu sau fără răspunsul nostru şi întrebarea care l-a generat, acest tip de acţiune s-a numit pe toate meridianele într-un singur fel: apărarea pământului strămoşesc, fie că a fost vorba de răzeşii lui Ştefan cel Mare împotriva turcilor, de apaşii lui Geronimo împotriva coloniştilor americani, sau de neştiute triburi aborigene din pustiurile australiene.
Leul se teme de cocoşul alb
Deschid la întâmplare bestiarul medieval al lui Pierre de Beauvais: „Et bien que le lion soit le roi de tous les autres animaux et que tous le craignent, il craint le coq blanc.” În absenţa unui Carl von Linné şi a unui Charles Darwin, propoziţia de mai sus trebuie să fi făcut figură de autoritate timp de mai multe secole. Nici nu se punea problema verificării nivelului ei de adevăr, era doar scris negru pe alb, şi ce poate avea mai multă autoritate ca un cuvânt scris? Echilibrul medieval: toată lumea posedă o armă imbatabilă (cocoşul alb) dar pe care nu o încearcă niciodată. Leii înconjoară lumea civilizată (hic sunt leones) fără a o lua vreodată cu asalt. Dacă Samuel Huntington ar fi fost episcop la Roma ar fi predicat cruciada cocoşilor albi împotriva leilor.
Dând curs imperativului voltairian al definirii termenilor, ni se pare prudent ca înaintea formulării oricăror consideraţii despre terorism să încercăm a vedea dincolo de… teroarea firească pe care ne-o inspiră substantivul. Desigur, voinţa de a clasifica, de a pune ordine acolo unde tocmai aceasta pare să lipsească nu este o întreprindere facilă, iar rezultatul ei poate să fie mai mult sau mai puţin apropiat de real, dar nu vedem cum am putea să ne sustragem încercării. Însă o hermeneutică amplă şi cu pretenţii exhaustive a termenului depăşeşte şi intenţiile şi posibilităţile noastre de moment.
Teroristul nostru cel de toate serile
Fără umbra niciunui apriorism, vedem substantivul „terorism” ca fiind purtător al unei confuzii semantice, care ar putea fi evitată cu uşurinţă dacă în utilizarea lui nu ar impieta considerente exterioare clarităţii în exprimare. Distingem două mari categorii de terorişti, cu prea puţine legături între ele. Prima (şi probabil cea care a consacrat întâmplător termenul) este categoria acelor infractori care în anumite conjuncturi sau deliberat, în timpul unor acţiuni în afara legii, ajung să negocieze cu autorităţile un troc în urma căruia aşteaptă să-şi obţină libertatea (plus o sumă mirobolantă de bani) în schimbul unor ostateci. Ar fi interesant de făcut o statistică pentru a vedea în câte creaţii cinematografice apare schema infractorului care ia ostateci, emite pretenţii în faţa autorităţilor şi în final este trântit cu dinţii în ţărână de către poliţistul descurcăreţ, eventual de o echipă SWAT, sau antitero, cum li se mai spune pe la noi. Nu ne încumetăm să emitem consideraţii suplimentare în ceea ce priveşte proporţia acestei scheme narative raportată la totalul filmelor de acţiune sau a filmelor din ultimele decenii. Destul este de remarcat că un film cu o distribuţie „de calibru”, cu maşini explodate după urmăriri spectaculoase, focuri de armă automată şi terorişti nu e astăzi un risc de box-office pentru nici o casă de filme. În plus, grefat pe imaginea mai veche a unui Fantomas din anii 60, teroristul cinegenic al prezentului este un apatrid lipsit de scrupule, tenace, cu o inteligenţă neapărat diabolică şi inventiv până la amănuntul anodin. Atunci când nu este apatrid îi rămâne să fie în general rus sau arab. Cum Hollywood-ul nu este o autoritate morală, filmografia înregistrează şi versiunea teroristului „bun”, împins la unele dintre actele sale de către societatea care este, obligatoriu, „rea”. În Die Hard I, un ostatic îl întreabă pe Hans Grüber, terorist german: „What kind of terrorist you are?” Replica nu întârzie să apară: „Who said we are terrorists?” Interesanta conversaţie se curmă neaşteptat cu moartea curiosului, ucis cu sânge rece. Chiar aşa, care este scopul inventării unui termen, în condiţiile în care hoţ, criminal, şantajist, pe rând sau toate odată, în orice limbă de pe pământ, ar fi descris destul de bine abaterile de la normă şi, nu în ultimul rând, poziţiile ontologice ale purtătorilor. În ultimele minute ale filmului, inevitabilul Bruce Willis îl întreabă pe acelaşi personaj: „All this for a robbery?”, validând caracterul superfluu al substantivului în cauză. Pentru că nu ar fi fost nici o abatere de la precizie să numim încontinuare pe cel care fură – hoţ şi pe cel care ucide – criminal, cum au făcut-o şi cei dinaintea noastră.
A doua categorie este cea a războinicilor angajaţi în conflicte locale, în slujba unei puteri sau din raţiuni patriotice, în general după terminarea înfruntărilor militare „oficiale”. Nici ei nu sunt o invenţie a secolului XX, cum nici războiul nu este. Dacă nu ne înşelăm, denumirea de guerilla a intrat în circuitul european în perioada de după cucerirea Spaniei de către Napoléon. Deşi nu a zis-o niciodată, este posibil ca împăratul francez să-i fi considerat pe ireductibilii care i-au dat multă bătaie de cap drept… terorişti. Desigur, evitarea confruntării deschise şi hărţuirea armatei adversarului, mai numeroasă, mai disciplinată şi cu o logistică mai bine pusă la punct nu este nici ea o invenţie a spaniolilor. Privind puţin la istoria principatelor române, acei domnitori care au ales să înfrunte inamicul tradiţional, Înalta Poartă, au făcut-o numai când armata turcă parcursese o bună distanţă din teritoriul invadat, în condiţiile în care acesta era „pregătit” (amănuntele esenţiale ale pârjolirii grânelor şi otrăvirii fântânelor fiind suficient de cunoscute pentru a nu mai necesita consideraţii suplimentare la adresa scopurilor scontate).
Fără a avea o pregătire specială în strategia militară, nu putem să nu observăm că abordarea confruntărilor armate se făcea de către un Ştefan cel Mare sau un Mihai Viteazul în spiritul manualului de artă a războiului redactat în Imperiul de Mijloc de către Sun Tzu: „Attack him where he is unprepared, appear where you are not expected.” Scopul împlinit al acestora a fost de a semăna teroarea prin orice mijloace, eludând regulile cavalereşti de încleştare armată (la care Islamul aderase înaintea Occidentului creştin). Actul, singular prin ingeniozitate, al atacului de noapte făcut de Vlad Ţepeş, dovedeşte voinţa acestuia de a semăna teroarea într-o armată deja epuizată de urmărirea unui inamic care nu i se opune făţiş, încălcând una din regulile elementare de conduită războinică a Islamului: nici o luptă peste căderea întunericului. Câteva generaţii mai târziu, un alt mare cunoscător al civilizaţiei turco-islamice, Dimitrie Cantemir, va pierde la Stănileşti alături de ţarul rus Petru I poate şi din cauza acceptării unei lupte deschise, pline de curtoazie. Ne putem pune întrebarea, ar fi putut fi consideraţi domnitorii români de către inamicii lor drept terorişti? Îndrăznim să răspundem afirmativ. Deşi, cu sau fără răspunsul nostru şi întrebarea care l-a generat, acest tip de acţiune s-a numit pe toate meridianele într-un singur fel: apărarea pământului strămoşesc, fie că a fost vorba de răzeşii lui Ştefan cel Mare împotriva turcilor, de apaşii lui Geronimo împotriva coloniştilor americani, sau de neştiute triburi aborigene din pustiurile australiene.