Simbolurile religioase în şcoli
de Marius Vasileanu
Zilele trecute s-a desfăşurat la Clubul Prometheus din Bucureşti încă o întâlnire organizată de revista „Idei în dialog" dedicată prezenţei icoanelor în şcoli. Notez mai jos câteva gânduri proprii rezultate parţial în urma acestei întâlniri.
- Poate că intervenţiile cele mai interesante le-au avut cele două participante care şi-au împărtăşit experienţa lor de profesor. Eu însumi am predat şi religie ortodoxă şi istorie a religiilor şi pot mărturisi că, dincolo de principii, realitatea de pe teren este cu totul alta decât în teorie. O primă observaţie: cei care discută astăzi despre prezenţa simbolurilor religioase în şcoli trăiesc în cu totul alt timp decât cel al elevilor. Cu puţine excepţii, copiii şi adolescenţii de astăzi sunt indiferenţi, în general, faţă de fenomenul religios, oricare ar fi acesta. Afirm că, exceptând acele cazuri în care propaganda pro/non-icoane devine o cauză pro domo, cei care reîncălzesc o ciorbă de mult acrită au, din păcate, o falsă priză la realitate. Cel puţin aici, în Capitală, indiferentismul se manifestă cu atâta forţă încât orb să fii ca să pui problema prezenţei vreunui simbol religios. Poate doar metodele interactive, aspectul polemic ori cel care interferează cu alte domenii ale culturii să mai aducă oarece interes. Este şi motivul pentru care, în orele pe care le predam, am pornit adesea de la filme – lucru transformat ulterior într-o emisiune susţinută la două posturi de radio.
- Dacă în clasele primare predarea religiei pare îndreptăţită, la fel de logică ar trebui să fie predarea istoriei religiilor în clasele de liceu. Trăim într-o lume multipolară, iar globalizarea – fenomen care, aşa cum spunea cineva, a început o dată cu inventarea roţii – ne aduce în faţa unor noi realităţi. In această nouă lume eşti pus permanent în faţa alterităţii. Circulaţia populaţiei din motive financiare, dar şi cauzată de turism te aşază tot mai des faţă către faţă cu "celălalt", de o altă credinţă. Globalizarea este accelerată de internet şi televiziune, năvăleşte peste noi impunând alte paradigme educative. A nu cunoaşte măcar în termeni minori datele generale şi axele fundamentale ale celor câteva credinţe şi religii importante ale lumii devine un handicap şi o formă de analfabetism.
- Toleranţa se învaţă încă de pe băncile şcolii. De aceea admit că, aşa cum o icoană nu perturbă cu nimic credinţa unuia care nu crede în ea (decât dacă este "montat" să lupte contra acesteia – fapt care face parte din cu totul alt joc), la fel de adevărat este că atitudinea cu care această icoană este expusă poate aduce prejudicii. Nu mai vorbesc despre acei profesori teologi care fac exces de zel, nu mai amintesc despre avalanşa de kitsch-uri puse pe pereţi drept icoane etc.
- Am avut şansa să predau în Bucureşti într-un colegiu unde coexistau şi una-două clase cu ceva mai multe icoane, dar şi altele unde acestea lipseau cu desăvârşire. Nimic grav. Icoanele proveneau de la părinţi sau copii – profesorul, fie el şi de religie, ar trebui să aibă doar rolul de moderator, şi nu cel de activist. Să-şi exercite expertiza asupra calităţii, şi nu a prezenţei/absenţei unui simbol religios într-o sală de clasă (fapt care poate fi hotărât numai de comunitatea părinţi-copii, în respectul oricărei minorităţi). Tot acolo am întâlnit, pe lângă creştinii ortodocşi ori catolici, pe lângă adepţii diferitelor forme de protestantism ori neoprotestantism, şi câţiva tineri de credinţă islamică. În funcţie de cum ştii, ca profesor, să evidenţiezi partea luminoasă a fiecărei religii şi confesiuni, aceşti tineri sunt atenţi şi mai toleranţi faţă de colegul de o altă credinţă. Şi am amintiri foarte plăcute despre asta. Ecumenismul poate fi perceput altfel de un adolescent – cu siguranţă, mai aproape de esenţa sa luminoasă... O discuţie despre prezenţa simbolurilor religioase atrage inevitabil problematica ecumenismului ("extins") – de ce oare nu ducem gândurile până la capăt?
- Apoi, să nu ne mai ascundem după deget: cei care sunt împotriva simbolurilor religioase în şcoli sunt în realitate (unii au şi declarat-o) împotriva orelor de religie. Ei vin fie dinspre diverse neoprotestantisme, fie dinspre o formă de "ateism militant" specific spaţiului francez şi mai puţin nouă. Ca atare, sunt minoritari. Nu este mai puţin adevărat că anumite excese le dau apă la moară. Şcoala nu trebuie să fie un teren al catehizării ostentative. Aici am o admiraţie specială pentru catolici care fac orele de religie, separat, sâmbăta, pe lângă biserică. Ştiu că şi anumite culte (neo)protestante au acest tip de promovare a propriilor valori. În plus, există şcoli şi licee/seminarii cu un învăţământ specific: fie acestea ortodoxe, catolice, fie (neo)protestante, fie aparţinând altor religii. Accentul care se pune pe o anume credinţă într-o şcoală dedicată unei credinţe nu poate fi comparat cu ceea ce se petrece într-o şcoală laică.
- A preda pentru cei care doresc (fiindcă orele de religie sunt facultative) religia creştină în şcolile primare este un avantaj imens pentru a asimila, în fond, abc-ul culturii europene. Îmi amintesc de o butadă pusă pe seama doamnei Buşulenga, în postura de profesor universitar. Aceasta le spunea studenţilor (în plin comunism) că nu vor înţelege nimic din marea literatură occidentală dacă nu vor studia mai întâi Biblia.
- La fel, predarea istoriei religiilor în licee ar însemna totodată şi o reală priză la istoria culturii universale. Dar cine s-o facă, fără parti-pris? Numai absolvenţii unor studii universitare reale de istorie a religiilor - specializare care nu există astăzi în ţara lui Eliade...