CopilĂria Profetului Şi SemnificaŢiile Ei.

(PARTEA I) – (DE MUHAMMAD BENAICH)

Convorbirea din această săptămână este o lectură a Sîrei Profetului (rugăciunile şi mila lui Dumnezeu fie asupra lui !), o lectură asupra căreia a se află luminile dhikr-ului. Sidi Muhammad Benaich a scris deja în paginile noastre un articol intitulat: Staţiuni spirituale în Hegira Profetului, septembrie 2003.

Relectura Sîrei Profetului (pacea şi mila divină fie asupra lui !) este o operaţiune fără sfârşit. Aşa cum s-a spus şi în convorbirea precedentă, o predispoziţie din ce în ce mai mare a lectorului permite textului să-şi dezvăluie sensurile inepuizabile. Totul în viaţa, în cuvintele şi în gesturile Profetului este pretext pentru meditaţie, sursă de învăţături. Dumnezeu spune Profetului: “El nu vorbeşte cuprins de rătăcire, el nu este decât un cuvânt revelat.”

Vom încerca în această convorbire să punem în evidenţă anumite corespondenţe între copilăria Profetului, adoptarea sa de către o doică, şi realitatea sa grandioasă, realitate pe care cuvântul divin o rezumă astfel: “Şi Noi nu te-am trimis decât ca pe o dovadă a milei noastre pentru univers.”

Bogăţia unei femei sărace: Halima Saadia

Notabilii de la Mecca aveau obiceiul să-şi încredinţeze copiii doicelor beduine care îi creşteau departe de oraş. Aerul oraşului era dăunător copiilor de vârstă mică, astfel încât aceştea creşteau în Badia cea locuită de beduini şi nomazi. Puţin timp după naşterea Profetului, mai multe femei beduine veniră la Mecca în căutare de noi-născuţi. Originea săracă a micului Muhammad, faptul că era orfan, au făcut ca el să nu suscite interesul doicilor prea ocupate să rivalizeze pentru a obţine privilegiul adopţiei unui copil dintr-o familie înstărită. Halima, din tribul Bni Sâad, era singura doică pe care nici un notabil din Mecca n-a acceptat-o din cauza sărăciei ei. Providenţa divină a făcut ca aceste două destine să se întâlnească, cel al unei femei sărace pe care nici un om bogat din Mecca n-a vrut-o şi cel al unui copilaş sărac pentru care nici o femeie n-a dorit să fie doică.

Foarte repede Halima Saadia şi-a dat seama că această adopţie binecuvântată avea să-i lumineze căminul. Halima devenea bogată prin prezenţa Profetului, a aceluia care era “sărac în Dumnezeu şi bogat prin El”.

Ea povesteşte că, atunci când l-a văzut pentru prima dată pe micul Muhammad: “[…] eram deosebit de emoţionată la vederea acestui copilaş atât de frumos care avea să se stingă în aerul vătămător al oraşului. Compasiunea mi-a umplut inima. Mi-am simţit în mod miraculos laptele în sâni, gata să ţâşnească în direcţia copilului, şi i-am spus soţului meu: “Pe numele lui Dumnezeu! Mă încearcă o dorinţă puternică să-l adopt pe acest orfelin, oricât de slabă ar fi speranţa noastră de a fi plătiţi pentru asta.” (Biographie de E. Dinet) Mai târziu ea fu martora multor altor semne ale binecuvântării: laptele abundent nu-i lipsi niciodată, nici lui nici celorlalţi fraţi de lapte, cămila cu ugerele uscate începu şi ea să producă lapte din abundenţă, aşezările tribului Bnu Sâad decimate de foamete regăsiră o prosperitate niciodată cunoscută până atunci.

Săracul în Dumnezeu, bogat prin El

Sărăcia materială a Profetului, compensată de imensul şi generosul dar al lui Dumnezeu, reiese din lectura suratei 93, A luminei zilei:

“Pe lumina zilei!
Pe noaptea ce învăluie pământul!
Domnul tău nici nu te-a părăsit nici nu te-a urât!
Pentru tine, mai bună va fi Viaţa de Apoi decât Viaţa de Acum!
Din darurile Sale Domnul tău îţi va dărui, iar tu mulţumit vei fi.
Nu te-a aflat El orfan şi te-a adăpostit?
Rătăcitor te-a aflat şi te-a călăuzit?
Sărac te-a aflat şi te-a îmbogăţit?
Orfanul, tu să nu-l oropseşti!
Cerşetorul, tu să nu-l alungi!
De harul Domnului tău, necurmat să povesteşti!

Acest dar al lui Dumnezeu devine obligatoriu în relaţia dintre Profet şi aproapele său: “Nu te-a aflat El orfelin?… Orfanul, tu să nu-l oropseşti!” Se poate înţelege mai bine astfel misiunea de educator a Profetului. Abia după ce a traversat diferitele etape ale educaţiei divine s-a pregătit Profetul să devină la rândul său educator. Educaţia divină, care trebuie înţelească ca un dar, o formă a milei divine, este prealabilul educaţiei oamenilor. Seyydina Muhammadan spune într-un hadith: “Dumnezeu m-a învăţat şi a împlinit educaţia mea.”

Corespondenţe simbolice între numele Halima şi realitatea mizericordioasă a Profetului: resemnare în faţa nefericirii şi pudoare.

Dacă ne oprim la rădăcina numelui Halima, descoperim că provine din “hilm”, ceea ce înseamnă resemnare în faţa nefericirii, răbdarea cu care îndurăm ofensele, răbdarea în vremuri potrivnice, tenacitatea de a răspunde răului cu binele… Această calitate este de fapt un a tribut al Profetului. Profetul a răsplătit-o pe Halima şi nu invers. În acelaşi fel, atunci când ea spune: “[…] eram deosebit de emoţionată la vederea acestui copilaş atât de frumos care avea să se stingă în aerul vătămător al oraşului. Compasiunea mi-a umplut inima […] “ emoţia şi compasiunea sunt produse aici de vederea Profetului copil. Graţie acestei imagini binecuvântate aceste sentimente sunt proiectate în inima Halimei Saadia. Aceasta se va “împodobi” de acum cu aceste calităţi şi, în cele ce urmează, cu multe altele…

Resemnarea în nefericire şi iertarea în forma ei extremă transpar într-o manieră elocventă din Sîra Profetului. În timpul momentelor de nedreptate şi extremă suferinţă pe care poporul l-a făcut să le îndure, Profetul a fost vizitat de îngerul Gabriel. Acesta i-a spus: “Dacă doreşti, Domnul tău poate să-i pedepsească şi să te scape de ei.” Profetul avu, în chip de răspuns, această rugăciune sublimă: “Doamne, iară-i căci nu ştiu ce fac, fie ca Tu să scoţi dintre ei un popor credincios.”

În timpul intrării triumfale în Mecca, în momentul în care poporul care-l persecutase atât de mult (gândiţi-vă la apropiaţii săi: unchiul şi protectorul său Hamza asasinat cu sălbăticie, fetele sale maltratate etc.) erau la cheremul său, a spus cuvintele: “Nici o dojenire nu vă va fi făcută astăzi. Dumnezeu să vă ierte vouă! El este prea Milosul miloşilor!” (Coran 12, 92).

În faţa acestei atitudini nobile, chiar şi un orientalist, non musulman, atât de imparţial şi critic ca şi Régis Blanchère, exclamă într-una din scrierile sale: “Nici indiferenţa, nici rănile amorului propriu, nici daunele aduse intereselor sale materiale, nici maşinaţiile şi ameninţările, nici mai ales ofertele de compromis prezentate în repetate rânduri de politeişti n-au putut să-l deturneze de la misiunea lui… Orice s-ar spune, omul acesta a fost bun şi generos…”

O altă relaţie trebuie stabilită între “hilm” (răbdare în suferinţă) şi pudoare. Companionii spuneau despre Profet că “era mai pudic decât fecioara în spatele voalului”. Doica Halima Saadia povesteşte despre copilăria Profetului: “Când Muhammad a ajuns la doi ani, l-am înţărcat… Nu plângea şi nici nu ţipa niciodată, afară decât atunci când nuditatea sa era expusă privirilor.” Dumnezeu recunoaşte această calitate a Profetului Său într-un verset în care credincioşii, intrând în intimitatea Profetului lipsiţi de politeţe, sunt preveniţi: “O, voi cei care credeţi! Nu intraţi în casele Profetului fără să vi se fi îngăduit să veniţi la masă şi fără să aşteptaţi timpul. Când sunteţi chemaţi, intraţi, însă apoi retrageţi-vă după ce aţi mâncat fără să vă desfătaţi cu poveşti, căci aşa îl necăjiţi pe Profet, iar el se ruşinează de voi, însă Dumnezeu nu se ruşinează de Adevăr.” (Coran 33, 53)

Această pudoare este ceea ce împiedică răzbunarea, ea îl reţine pe autorul ei în momentele de mânie şi-l predispune la iertare. Profetul zicea: “Dacă nu ţi-e ruşine, atunci acţionezi cum te taie capul!” Relaţia “organică” între pudoare şi alte virtuţi precum iertarea, compasiunea, mila şi în cele din urmă mahabba (dragostea adevărată) este una dintre marile lecţii asupra căreia trebuie meditat în educaţia unui copil. Aici este marea diferenţă faţă de moştenirea unor şcoli de psihanaliză şi chiar de psihologie care-i încurajează pe părinţi să renunţe la “tabuurile sociale care reprimă pudoarea” pentru a-l elibera pe copil şi a-l ajuta să se dezvolte. A gândi astfel înseamnă a nu cunoaşte existenţa relaţiilor subtile dintre diferitele calităţi umane, pe care numai lumina credinţei permite s-o înţelegem.

În convorbirea următoare vom continua această meditaţie asupra copilăriei virtuoase a Profetului, pornind de la episodul în care doi necunoscuţi îl capturează pe copilul Muhammad şi-i străpung pieptul, operaţiune “chirurgicală” cu semnificaţii simbolice extraordinare.

Muhammad Benaich este profesor de teologie la Universitatea din Tétouan, Maroc.