Cum au furat evreii Palestina

:006:
:salam:

Stiati ca statul Israel nu a existat pana in anul 1947?

Cu toate astea desi are o istorie extrem de recenta, a reusit sa duca numeroase razboaie si sa subjuge efectiv Palestina.
Astazi se vorbeste despre israel ca de una dintre cele mai mari puteri politice, economice, (de influenta cu siguranta, cea mai mare!!!), militare, cu toate ca TOT ceea ce ei sunt dpdv teritorial, cel putin, sunt datorita furtului teritoriilor palestiniene cu o istorie seculara!
Ca sa nu mai vorbim de colosalele imperii financiare dobandite prin furt, inselaciune (camata!)...

Dupa primul razboi mondial Marea Britanie a fost putere dominanta, ocupand Palestina ca si alte teritorii carora le-a oferit independenta ulterior.
De la ei se trage raul, pentru ca britanicii sunt cei care si-au manifestat intentia de a construi evreilor o patrie- prin declaratia de la Balfour!
In 1922 un mare numar de ovrei au migrat in palestina si aceasta emigrare a continuat multi ani, accelerandu-se intre anii `30-`40.
Pentru ca Palestina dorea independenta sa ca stat, asemeni vecinilor sai carora le fusese garantata, britanicii au incercat sa satisfaca ambele parti (insa au esuat!) si problema a fost pasata Natiunilor Unite, organizatie nou formata la sf celui de-al doilea razboi mondial.
UN a propus ca Ierusalimul sa fie parte a ambelor state, divizand practic Palestina intre evrei si arabi, Ierusalimul devenind astfel un oras international...acest plan a fost (Fireste!!!:() acceptat de liderii evrei dar respins de cei arabi (si neacceptat pana azi!).

Dupa ce a luat fiinta statul evreu, acestia (everii) au inceput razboiul cu statele arabe vecine (pe atunci unite!!!); opt luni mai tarziu s-a incheiat un armistitiu prin care West Bank si Fasia Gaza erau sub controlul Iordaniei si Egiptului.
Printr-un furt pe fata evreii au intrat in posesia (in doar sase zile!) a regiunii West Bank care includea Ierusalimul de est: Fasia Gaza, teritoriile Golan, si intreaga peninsula Sinai (luata inapoi printr-un tratat de pace de catre Egypt in`79).


:mad::(:mad::(

Acesta este foarte, foarte pe scurt inceputul nenorocirii care s-a abatut asupra pamantului sfant unde se afla o intreaga istorie (si civilizatie!) islamica, locul unde se afla Moscheea al-Aqsa, locul in care profetul :009: a calatorit in Laylatul Ysraa (Al Miraaj), locul atat de incarcat de istorie, care vorbeste despre profetii nostri: Solomon, Musa, Isa, pacea lui ALLAH asupra lor toti!

"Trebuie să fie clar că nu este loc pentru două popoare în această ţară... Singura soluţie este ca pământul Israelului, cel puţin pământul occidental al Israelului, să fie fără arabi. Nu există în această privinţă soluţii de mijloc. Nu sunt alte metode în afara transferului (expulzării) arabilor de aici în ţările vecine, transferul tuturor... Nu trebuie să rămână nici un sat, nici un trib, toţi trebuie să fie transferaţi spre Irak şi Siria, şi chiar la est de Iordan. Pentru a executa acest obiectiv, ne trebuie mulţi bani. După transfer, ţara va putea să integreze milioane de fraţi de-ai noştri şi soluţia evreiască va avea în sfârşit o finalitate." (Iosif Weitz, 9 decembrie 1940

Asa zicea un nene in 1940

[B]Scopul acestui studiu este analizarea atitudinilor conducătorilor şi teoreticienilor mişcării zioniste, de la Herzl până la Şaron, în privinţa a ceea ce zioniştii numesc "problema demografică". În acest cadru, studiul nostru se va apleca asupra soluţiilor propuse de conducătorii şi teoreticienii zionismului pentru rezolvarea acestei "probleme" care s-au concretizat în politica de transfer şi punerea sa în practică pe teren. Acest studiu ne va conduce la privirea îndeaproape a elementelor care l-au condus pe Şaron la adoptarea instituţiei apartheid-ului în teritoriile palestiniene.


Rădăcinile ideii de transfer

Rădăcinile ideii de a alunga poporul arab palestinian din patria sa sunt cele ale fundamentului zionismului. Această idee aparţine mişcării zioniste, a însoţit evoluţia proiectului zionist în Palestina încă de la sfârşitul secolului trecut (sec. XIX) până azi. Scopurile esenţiale ale zionismului n-ar fi putut să se realizeze fără expulzarea masivă a tuturor, sau a majorităţii, palestinienilor din Palestina. Simpla prezenţă a poporului palestinian în ţara sa reprezintă o contradicţie fundamentală cu zionismul şi scopurile sale în Palestina. Pentru a înţelege asta, trebuie să ne oprim asupra scopurilor zionismului.

Cercetătorii, fie că sunt adepţi, fie că sunt opozanţi ai zionismului, sunt de acord că scopurile esenţiale ale mişcării zioniste sunt reprezentate de următoarele repere: întâi de toate, negarea a ceea ce zioniştii numesc "exil" şi adunarea "diasporei" evreieşti din lume în Palestina şi împrejurimile ei; apoi, crearea unui stat evreiesc în Palestina şi împrejurimile ei; în cele din urmă, acest stat ar trebui să fie refugiul securităţii evreilor.

Dacă Palestina ar fi fost un pământ nelocuit, sau dacă părinţii zionismului ar fi găsit o regiune nelocuită în lume, mişcarea zionistă n-ar fi fost confruntată cu probleme care să se opună atingerii ţelului ei. Căci ar fi fost posibil, mai ales datorită răspândirii antisemitismului în Europa, să se transporte evreii, sau pe unii dintre ei, spre ţara dorită. Dar, cum era imposibil să se găsească o regiune pe acest pământ care să fie nelocuită, mişcarea zionistă a început să-şi execute obiectivele în Palestina, instaurând concomitent o viziune oficială şi formală, secretă sau declarată, care neagă prezenţa palestinienilor şi încearcă, în fapte şi în mod neoficial, să alunge acest popor "inexistent".

Principiul refuzului "exilului" şi al adunării evreilor din "diaspora" este în totală contradicţie cu prezenţa poporului arab palestinian în ţara sa. Din această cauză, a fost adoptată politica expulzării celor care existau, fie dispersându-i pe palestinieni, fie dezrădăcinându-i din locurile lor de baştină. La fel cum principiul formării unui stat evreiesc în Palestina şi-n împrejurimi fuse şi este în contradicţie cu aspiraţiile poporului palestinian în privinţa fondării unui stat independent în Palestina. În consecinţă, mişcarea zionistă s-a sprijinit pe negarea dreptului palestinienilor de a-şi fonda un stat în ţara lor, Palestina. În ceea ce priveşte cel de-al treilea obiectiv al zionismului, care este de a face din statul evreiesc un refugiu al securităţii pentru toţi evreii, din el rezultă negarea unui loc al securităţii pentru palestinieni şi transformarea majorităţii palestinienilor în refugiaţi trăind într-o insecuritate permanentă.

Contrariul altor mişcări colonialiste, scopul principal al mişcării zioniste nu era exploatarea populaţiei autohtone în calitate de sursă de mână de lucru ieftină şi în calitate de piaţă pentru produsele sale. Conducătorii zionişti concluzionaseră că adoptarea unei asemenea forme de colonialism nu ar conduce la un stat evreiesc ci la un stat în care coloniştii evrei ar fi o minoritate în fruntea societăţii, în timp ce palestinienii, care ar fi păturile inferioare ale societăţii, ar reprezenta majoritatea populaţiei, ceea ce ar constitui, pe termen lung, un pericol pentru proiectul zionist. Din această cauză conducătorii zionişti au acţionat în direcţia "debarasării" de palestinieni, şi a expulzării lor în afara Palestinei. Trebuie amintit că zioniştii, şi mai cu seamă "moderaţii" dintre ei, au evitat, în cea mai mare parte a timpului, să utilizeze termenul "expulzare", căci poartă trăsăturile sălbăticiei şi a violenţei, înlocuindu-l cu termeni având aceeaşi semnificaţie, dar care devin acceptabili, precum "transport", "schimb de populaţie", "reimplantare" şi "uşurare a densităţii populaţiei".

Opinii ale teoreticienilor zionişti

Trasând liniile principale ale programului zionist care viza să fondeze statul în Palestina şi împrejurimile ei, fondatorul mişcării zioniste, Theodore Herzl a scris în 1879, în memoriile sale, în legătură cu atitudinea mişcării faţă de arabii palestinieni: "Vom încerca să transportăm păturile cele mai sărace dincolo de frontiere, în linişte, fără să facem valuri, furnizându-le locuri de muncă în statele în care vor fi transportaţi. Dar nu le vom acorda locuri de muncă în ţara noastră." (Operele lui Théodore Herzl, (ebraică), Tel Aviv, 21 iunie 1897, volumul I.)

Ceea ce a scris Herzl în jurnalul său, calm şi fără precipitare, fără a cita termenul "arabi" sau "palestinieni", a fost exprimat impetuos de Yisrael Zengwill, unul dintre primii săi colaboratori. În 1897, Zengwill a vizitat Palestina şi a observat situaţia, remarcând prezenţa poporului arab palestinian. Şi, plecând de la ideea că Palestina şi împrejurimile ei trebuie să fie o ţară în exclusivitate pentru evrei, a chemat la expulzarea palestinienilor prin forţă. A indicat, într-unul din discursurile sale publice, la New York, că "pământul Israelului este locuit de arabi".

A adăugat : "Trebuie să ne pregătim de expulzarea ţării prin forţa armelor, aşa cum au făcut părinţii noştri cu triburile care trăiau în ele, dacă nu, ne vom găsi în faţa unei probleme, reprezentată de prezenţa unei populaţii străine, numeroase, majoritar musulmane, care s-a obişnuit să ne dispreţuiască de generaţii. Azi, noi nu reprezentăm decât 12% din ansamblul populaţiei, şi nu posedăm decât 2%, doar, din pământuri."

Atitudinea zionistă ostilă şi chemând la expulzarea arabilor nu s-a limitat la Herzl şi Zengwill, ea a fost în egală măsură împărtăşită de curentul zionist de stânga. Un an după fundarea mişcării zioniste, Nahman Sirkin, a publicat în 1898 un pamflet purtând titlul Chestiunea evreiască şi statul evreu socialist, care a pus bazele "zionismului socialist", curent care a dirijat mişcarea zionistă în anii ’30 şi care a fondat şi lărgit statul evreiesc în perioada următoare.

Abordând chestiunea mijloacelor de urmat pentru realisarea obiectivelor zionismului şi fondarea statului evreiesc, Sirkin propune transferul arabilor palestinieni spre statele vecine. El cere zioniştilor contactarea popoarelor supuse puterii turceşti, să colaboreze cu ei pentru a-i elibera de sub opresiune. Iar după eliberarea de sub puterea turcească, "va avea loc un schimb de populaţie în mod paşnic, divizând ţara pe baza naţionalităţii. Iar pământul Israelului care nu este suprapopulat, şi în care evreii constituie aproape 10% din populaţie, trebuie să fie golit pentru ei." (Sirkin, Opere, ebraică, vol I, Tel aviv, 1939).

Borkhov, cealaltă axă a curentului zionist de stânga, a împărtăşit cu Sirkin neglijenţa în privinţa palestinienilor arabi şi negarea sa în legătură cu drepturile lor naţionale în Palestina. În 1906, Borkhov publică patru articole având ca titlu Programul nostru, care au contribuit la dezvoltarea bazelor teoretice a ceea ce fuse numit "zionismul socialist". Dacă Borkhov nu cerea expulzarea palestinienilor, cum a propus-o colegul său, el le-a neglijat prezenţa şi i-a "evacuat" din Palestine şi din drepturile lor naţionale. Palestinienii, după Borkhov, "nu vor rezista proiectului zionist", căci "sunt lipsiţi de orice structură economică şi civilizaţională independentă, sunt divizaţi şi împărţiţi... ei nu constituie un popor". Mai mult, "ştiu să se adapteze cu o mare facilitate, şi rapid, cu o civilizaţie mai avansată decât a lor, care le vine din exterior". Borkhov concluzionează că "palestinienii, cu timpul, vor fi integraţi, economic şi civilizaţional, în sânul coloniilor evreieşti, şi în consecinţă, nu vor constitui o preoblemă arabă în interiorul statului evreiesc" (Borkhov, Opere, ebraică, vol I, 1955).

Toţi conducătorii şi teoreticienii mişcării zioniste fură unanimi, şi mai ales în cursul primelor decenii ale secolului XX, în ignorarea poporului palestinian, în neglijarea prezenţei sale şi a drepturilor sale naţionale asupra ţării lor. Această ignoranţă şi neglijenţă au atins un asemenea nivel încât scriitorul şi gânditorul evrei Isaac Ipstein a fost obligat să lanseze un strigăt de alarmă, ceea ce l-a plasat în situaţie minoritară şi l-a expus unui atac virulent din partea conducătorilor colonişti zionişti. În 1906, Ipstein a scris un articol în ziarul evreiesc din Palestina, având ca titlu Chestiunea necunoscută în care critică violent politica şi practicile mişcării zioniste faţă de palestinieni, şi mai cu seamă mijloacele prin care îi deposedau de pământuri şi-i expulzau pe palestinieni. El a criticat cu virulenţă conducătorii zionişti care "se preocupă de chestiuni înalte" în timp ce "situaţia care există în Palestina, muncitorii săi, ţăranii săi, stăpânii săi reali, n-a fost ridicată nici în practică, nici în teorie", şi asta pentru că liderii zionişti neagă că "există în această ţară un popor întreg care vieţuieşte în ea de sute de ani, şi care n-are nici o intenţie să plece în altă parte" (Ipstein, Chestiunea necunoscută, 1907).

Tentativa infructuoasă a lui Ipstein fuse o căutare a conştiinţei pierdute şi o punere în gardă adresată coloniştilor zionişti asupra neglijării arabilor, fapt ce ar conduce la rezultate ale căror consecinţe ar fi dezastruoase, dar a fost primită cu mânie de către colonişti, mai ales că Ipstein nu ezistase să laude calităţile arabilor. Mai mulţi scriitori şi conducători zionişti i-au răspuns, considerând ideile sale un pericol naţional, şi proclamându-şi din nou ataşamentul faţă de obiectivele zioniste vizând constituirea unei majorităţi evreieşti şi o "patrie naţională" în Palestina.

În acest climat, Arthur Rubin prezintă comitetului executiv al mişcării zioniste, ca urmare a unei călătorii efectuate în Palestina în 1907, un plan în care propune formarea unei majorităţi evreieşti în mai multe regiuni ale Palestinei, urmată de conectarea între ele prin intermediul coloniilor.


Consecinţele declaraţiei Balfour

Declaraţia Balfour, precum şi instaurarea mandatului britanic, au întărit poziţia mişcării zioniste, mai ales cea care consta în ignorarea prezenţei palestinene şi negarea drepturilor naţionale ale autohtonilor. Declaraţia Balfour a făcut promisiunea fondării unui « stat naţional » pentru evrei în Palestina, ignorând drepturile naţionale ale poporului arab palestinian, care reprezintă majoritatea absolută a populaţiei ţării.

Max Nordau, a cărui influenţă era mare în sânul mişcării zioniste şi care era braţul drept al lui Herzl, fuse primul care a formulat atitudinea zionismului faţă de arabii palestinieni după declaraţia Balfour. În cursul celor trei ani care au urmat declaraţiei, Nordau a enunţat principiile de bază pe care mai târziu Jabotinsky, fondator al mişcării revizioniste, le-a dezvoltat mai târziu. Nordau a chemat la întărirea şi dezvoltarea colonizării zioniste în Palestina, îndepărtând şi izolând populaţia autohtonă. El a distins între nivelul practic pe care mişcarea zionistă trebuie să-l aplice faţă de palestinieni şi între poziţia de principiu asupra suveranităţii în Palestina şi în împrejurimi. Pe plan practic, Nordau a încercat să-i calmeze pe palestinieni "asigurându-i" asupra faptului că zionismul nu vizează să-i dezrădăcineze, pentru a evita mobilizarea lor împotriva proiectului zionist. În privinţa poziţiei de principiu, Nordau a insistat cu foarte multă fermitate asupra faptului că evreii aveau un drept istoric şi suveranitatea asupra Palestinei. Iar pentru a realiza acest "drept istoric", ceea ce înseamnă suveranitatea evreiască asupra pământului palestinian, el a făcut apel la aducerea a mai mult de jumătate de milion de colonişti evrei, imediat, în Palestina, astfel încât evreii să devină majoritari în această ţară, adăugând că "atâta vreme cât evreii nu constituie majoritatea, în Palestina şi împrejurimi, « dreptul lor istoric » şi suveranitatea asupra ţării vor fi întotdeauna obiect de interogaţie." (Poziţiile lui Nordau sunt explicate în Operele sale, vol IV, al-Quds, 1962).[/B]

Despre cum si/au permis unii sa vanda pielea ursului din padure


Dupa cum am mentionat in articolele anterioare, progresul Sionismului va fi, pentru deceniile viitoare, in stransa dependenta de momentele cruciale ale natiunilor lumii. Primul si cel de al II-le Razboi Mondial constituie exemple elocvente ale acestei afirmatii. Reamintim cititorilor nostri ca pactul Sykes-Picot incheiat la 16 Mai 1916, a fost rezultatul intelegerilor secrete dintre Rusia, Anglia si Franta ce prevedea viitoarea impartire a Imperiului Otoman intre cele trei mari puteri, in contradictie cu promisiunile facute arabilor in corespondenta Mc Mahon-Hussein. Arabii nu au stiut de existenta pactului Sykes-Picot, considerat de noi ca o clasica repetitie pentru viitoarea premiera de la Ialta si Teheran (al II-lea Razboi Mondial), unde la fel soarta natiunilor a fost pecetluita de impartirea cinica a lumii in sfere de influenta de catre puterile Aliate. La fel ca si arabii atunci, romanii au aflat abia dupa razboi ca Romania era "daruita" Rusiei comuniste. Dupa cum am vazut, pactul Sykes-Picot prevedea ca Franta sa primeasca Siria de vest cu orasul Mosul, in timp ce restul Mesopotamiei (Iraq) intra sub jurisdictia Angliei. Palestina era "lasata" pentru o "administratie internationala". Intre timp un alt mare actor al Sionismului international intrã pe scena. Dr. Chaim Weizmann, originar din Rusia, studiaza chimia in Germania devenind descoperitorul unui proces unic de fabricare a dinamitei (TNT). Odata cu moartea lui Herzl, Weizmann se muta in Anglia unde devine foarte activ in cercurile sioniste din aceasta tara, castigand increderea altor sionisti dedicati, aflati in fruntea puterii politice si economice ca: Lloyd George, Churchil, Balfour, Cecil, Grey si multi alti membri ai familiei Rotschild. Weizmann credea cu tarie ca evreii constituiau un popor, ca ei trebuie sa aiba un stat si ca statul lor trebuie sa fie Palestina. Talentat diplomat, a cautat sa stabileasca o legatura cu conducatorii otomani in scopul imbunatatirii conditiilor de viata ale evreilor din Palestina. Totodata trebuia sa nu ofenseze Germania, unde se gasea Centrul Sionist Mondial sau Rusia, unde evreii erau angajati in ilegalitatea comunista contra regimului tarist. Deasemenea trebuia sa aiba grijã sa nu incite ostilitatea arabilor din Orientul Mijlociu.

Pana la sfarsitul vietii sale, Weizmann a cautat sa obtina o declaratie oficiala a guvernului Majestatii Sale britanice in favoarea unui "Camin al evreilor" in Palestina. Deasemenea, nu a fost usor sa obtina sprijinul celor 300.000 de evrei din Anglia din care numai 8.000 erau sionisti. Majoritatea de 292.000 de evrei erau anti-sionisti condusi de Secretarul de Stat Edwin Montegu, la fel ca majoritatea evreilor americani, simpatizau cu aspectele culturale ale sionismului si suportau o eventuala prosperitate in siguranta a unei comunitati evreiesti in Tara Sfanta, dar opuneau categoric formarea unui Stat evreiesc in Palestina deoarece: "evreii sunt si vor ramane mult timp o minoritate in sanul populatiei din Palestina si vor fi implicati in lupte sangeroase cu vecinii lor de alte rase si religii".
In America legatura cea mai efectiva a sionismului a constituit-o judecatorul Louis Bradeis, prieten apropiat al presedintelui Wilson. In fine, efortul lui Weizmann a fost rasplatit.
La data de 2 Noembrie 1917, Arthur James Balfour, Secretarul de Stat al ministerului de Afaceri Externe a adresat o scrisoare lordului Rotschild, scrisoare ce va constitui un instrument formidabil in mainile Sionismului Mondial.
Iata continutul faimoasei scrisori

Declaratia prin care o tara a fost desfiintata cu scopul de a fi creat un nou stat

Biroul de Extrerne
2 Noembrie 1917

Dragul meu Lord Rothschild,
Am deosebita placere de a-ti inmana in numele Guvernului Majestatii Sale urmatoarea declaratie de simpatie cu aspiratiile evreilor sionisti, care a fost supusa si aprobata de Cabinet:

"Guvernul majestatii Sale priveste cu favoare stabilirea in Palestina a unui Camin national pentru poporul evreu si-i va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de inteles ca nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile si religioase ale comunitatilor non-evreiesti existente in Palestina sau drepturile si status-ul politic obtinut de evrei in alte tari."
Iti voi fi recunoscator daca vei aduce aceasta declaratie la cunostinta Federatiei Sioniste.
Al dumneavoastra
[semnatura]

A.W. James Balfour



Declaratia Balfour a fost scrisa in momentul in care Anglia, in cel de al patrulea an de razboi cu Germania, avea nevoie de un document cu valoare propagandistica atat in scopul obtinerii suportului evreilor din America ca si in speranta ca evreimea ruseasca va influenta guvernul provizoriu al lui Kerenski sa nu se predea Germaniei in care caz consecintele vor fi dezastruoase pentru Anglia si Aliati.
O prima analiza a acestui document scoate in evidenta cateva "ciudatentii".
Scrisoarea a fost adreasata unui individ, Lord Rothschild care nu detinea nici o pozitie in acel timp, nici in guvernul britanic si nici in organizatia sionista. Limbajul scrisorii este ambiguu, fara indoiala intentionat, daca tinem cont de nenumaratele formulari si reformulari in timpul nenumaratelor conferinte in care pana si sensul si alegerea fiecarui cuvant au fost dezbatute, pana la aprobarea formei finale cunoscuta sub numele de"Declaratia Balfour".
De exemplu, ce trebuie inteles prin notiunea de "camin national"?: o comunitate, o asezare, un stat sau altceva? Ori inseamna cumva fraza "priveste cu favoare" o obligatie ori o actiune deschisa a guvernului Majestatii Sale? Pana si Palestina in acel timp nu constituia o unitate politica definita prin granite. Nu este lipsit de interes sa adaugam ca inainte de publicare, declaratia Balfour a fost aprobata de presedintele Americii, Wilson, iar mai tarziu de catre Farnta si Italia.
Pentru fortele sioniste, "Declaratia Balfour" a constituit un mare succes. Din punctul de vedere al intereselor bitanice, "Declaratia" a constituit una dintre cele mai mari greseli din istoria Angliei dupa cum vom vedea mai tarziu.
Cand lumea araba a luata cunostinta de existenta "Declaratiei Balfour", a protestat puternic, insa fara o baza logica ca urmare atat a limbajului ambiguu al documentului cat si asigurarii date de catre ambasadorul Angliei din Cairo lui Sherif Hussein ca acesta va fi simpatetic atat cu controlul international asupra Palestinei ca si cu incurajarea colonizarii evreilor in Palestina.
In fine, in Ianuarie 1919 ca urmare a unor intalniri la nivel inalt in Europa, emirul Feisal si Weizmann au semnat un acord care exprima increderea si hotarîrea celor doua parti in punerea in efect a "Declaratiei Balfour". Ca o masura de prevedere inainte de a semna documentul, emirul Feisal a adugat o clauza ce lega obtinerea independentei de catre Arabi conform Memorandumului sãu datat 4 Ianuarie 1919, de validitatea acordului cu Weizmann.
La 30 Septembrie 1918, patru secole de ocupatie turceasca asupra arabilor lua sfarsit.
La data de 18 Ianuarie 1919 are loc Conferinta de Pace de la Paris, la care emirul Feisal ca reprezentant al arabilor informeaza Conferinta: "In Palestina majoritatea enorma a populatiei este araba. Evreii si Arabii sunt foarte apropiati in sange si nu exista conflict de caracter intre cele doua rase. In principiu noi suntem ca unul..."
Prsedintele Wilson propune ca o comisie internationala sa mearga in Palestina si sa efectueze un sondaj al dorintei populatiei. Ceilalti aliati insa, au refuzat, astfel ca in final presedintele Wilson a trimis o comisie americana compusa din H.C. King si C. R. Crane care au primit in vara anului 1919 diverse delegatii din Siria si Palestina. Comisia Crane a raportat opozitia ferma a locuitorilor fata de planurile sioniste si dorinta lor de independenta sub forma unei Sirii unite [incluzand Palestina] si ca in cazul unei necesare asistente ei prefera America, Angliei.
Proviziunile Ligii Natiuilor Unite au fost semnate la Versailles la 28 iunie 1919. Ele prevedeau stabilirea sistemului de Mandate. Articolul 22 al acestor proviziuni stabilea ca "anumite comunitati ce au apartinut Imperiului Otoman, au atins un stagiu de dezvoltare suficienta spre a fi eventual recunoscute ca natiuni independente," dar ca, "pana atunci ele se vor afla sub tutela Mandatului Natiunilor Unite".
Intre timp, Weizmann cere ca Anglia sa actioneze ca Mandatara a Ligii Natiunilor Unite pentru Palestina. Weizmann subliniaza ca aceasta este "dorinta evreimii mondiale". Vom analiza mai tarziu implicatiile acestei identificari a evreimii mondiale cu evreii locuitori atunci in Palestina.
In fine, la 25 Aprilie 1920, Consiliul Suprem al Conferintei de Pace din San Remo, ofera mandatul Angliei. Mandatul pentru Palestina a devenit efectiv la data de 29 Septembrie 1923. Articolul 2 spune:
"Mandatorii sunt responsabili pentru plasarea tarii sub asemenea conditii politice, administrative si economice ce vor asigura formarea unui Camin national Evreiesc si pentru dezoltarea institutiilor guvernamentale si deasemenea pentru asigurarea drepturilor civile si religioase ale locuitorilor Palestinei fara deosebire de rasa ori religie.
Al doilea paragraf reproduce textual "Declaratia Balfour". Al treilea citeaza:

"Recunoaste ca au fost acordate [prin "Declaratia Balfour"] legaturi istorice date poporului evreu si palestinian si bazei pentru reconstituirea Caminului lor National in acea tara..." Statele Unite au devenit parte la "Declaratia Balfour" prin semnarea Conventiei anglo-americane din 1974.
Triumful Sionismului Mondial a fost deplin. De acum eforturile lor se vor indrepta inspre formarea unui stat evreiesc cu o evreime unitã în spate.

Preluare de pe http://www.miscarea.net/libertatea-lumea-iudaica1.htm

tot opinii...mai adevarate sau mai ne...

http://www.miscarea.net/libertatea-lumea-iudaica1.htm

:salam:

Jzakalla 5eer , este trist ce se intampla si cred ca oamenii ar trebui sa citeasca mai mult si istoria Palestinei inainte de a sustine Israelul ca "stat" :mad:
Am aici o fotografie care arata clar cum pamintul Palestinian a fost FURAT de catre evrei pe parcursul anilor.Allah sa-l rasplatesca pe fratele nostru Abdul Rahman de unde am obtinut aceasta poza.

http://i41.tinypic.com/2eknlkz.jpg

Nu stiu in ce masura este adevarat insa citeam zilele trecute citeam Memoriile reginei Noor a Iordaniei si printre altele se spunea cum a luat nastere statul Israel . Astfel daca imi aduc bine aminte se spunea ca imediat dupa al doilea razboi mondial evreii doreau sa infinteze un stat al lor si au cerut ajutor statelor unite ale americii . Conducatorii din acea vreme s-au " spalat pe maini " spunandu-le sa apeleze la ajutorul Natiunilor unite . Conform dreptului comunitar pe care l-am studiat la scoala Natiunile unite si alte organizatii internationale au fost constituite incepand cu anul 1945 adica imediat dupa al doilea razboi mondial si se ocupau cu problemele internationale . Acestia isi aleg intr-un anumit timp conducatori sau reprezentanti iar in acea perioada Marea Britanie era la conducerea unei astfel de organizatii . Mai departe in memoriile reginei Noor se spunea ca hotararea acestei organizati a fost sa imparta in 2 teritoriul palestinei o parte revenind Israelul si o parte Palestinei incluzand Iersalimul . Insa israelul a inceput un razboi acaparand si din teritoriiloe ce reveneau Palestinei inclusiv Ierusalimul . Nu stiu cat e de adevarat insa subiectul este unul foarte interesant