Bătălia Al-Ahzab

Bătălia Al-Ahzab

ori Bătălia Clanurilor, sau Bătălia Al-Ahzaab, ori Bătălia Şanţului (غزوة الخندق ) a avut loc în anul 5 Hijra, luna Şauual, respectiv în 627 e.n. lunile martie - aprilie.

Această Bătălie este menţionată şi în sura 33 şi este un punct culminant al istoriei Islamului.

După expulzarea lor din Mecca, musulmanii au luptat împotriva qurayşiţilor din Mecca în Bătălia de la Badr, din 624 e.n. şi în Bătălia de la Uhud în 625 e.n., care nu a fost nici câştigată, dar nici pierdută, însă, începând cu acest eveniment puterea militară a musulmanilor a crescut treptat.

In aprilie 626 e.n. Muhammad (sala-Allāhu alayhi-ua salam) a adunat o armată de 300 de pedestraşi şi 10 călăreţi pentru a lupta împotriva armatei de 1000 luptători a qurayşiţilor, pentru a doua oară, la Badr.

Deşi lupta nu a avut loc, clanurile meccane au fost impresionate de determinarea musulmanilor.

Profetul Muhammad (sala-Allāhu alayhi-ua salam), prin diplomaţie, a reuşit de cele mai multe ori să rupă alianţele care se formau împotriva musulmanilor, însă, cu toate acestea, el nu a putut să prevină formarea unei alianţe a Clanurilor din Mecca.

Ca şi în luptele de la Badr şi Uhud, armata musulmană a folosit metode neconvenţionale împotriva adversarilor lor (la Badr, musulmanii şi-au poziţionat armatele lângă fântâni, lăsându-i pe adversari fără apă, iar în Bătălia de la Uhud, musulmanii s-au folosit de potenţialul strategia al dealurilor), iar în această bătălie, au săpat un şanţ în jurul Medinei, care a avut rolul de a face ineficientă toată cavaleria duşmană.

La începutul anului 627, evreii Clanului Banuu An-Nadiir s-au întâlnit cu qurayşiţii arabi din Mecca.

Huyaii Ibn Akhtab, împreună cu alţi lideri din Khaybar, au venit să facă alianţă cu Safuaan, la Mecca.

Puterea militară a alianţei evreieşti şi qurayşite conduse de Abuu Sufiaan, era de aproximativ 4.000 de soldaţi infanterişti, 300 de călăreţi şi 1.000 – 1.500 de oameni pe cămile.

Membrii Clanului Banuu An-Nadiirr au început să năimească şi triburile de nomazi din Najd.

Ei au înrolat şi Clanul Banuu Ghatafaan cu preţul a jumătate din recolta lor.

Acest contingent, a fost al doilea ca mărime, căci el însuma o forţă de aproximativ 2.000 de oameni şi 300 de călăreţi, conduşi de Uyayna bin Al-Hasan Al-Fazaarii.

Clanul Banuu Asad, de asemenea, s-a alăturat alianţei meccane, ei fiind conduşi de Tuliiha Al-Assadii (طليحة الاسدي).

Din Clanul Banuu Sulaym s-au aliat cu cei din Banuu Nadir 700 de bărbaţi, deşi ar fi fost mult mai mare numărul acestora, după alte surse.

Clanul Banuu Amiir, care avea deja un pact cu Muhammad (sala-Allāhu alayhi-ua salam), a refuzat să se alăture alianţei qurayşite.

Alte triburi care s-au aliat păgânilor au fost: Banuu Murra cu 400 de oameni conduşi de Ibn Aauf Murrii şi Banuu Şujaa’ (شجاع) cu 700 de oameni conduşi de Sufiaan Ibn Abd Aş-Şams.

In total, puterea militară a armatelor confederate se ridica la cca 10.000 de oameni şi 600 de cai.

La sfârşitul lunii martie 627, armata condusă de Abuu Sufiaan au pornit marşul către Medina.

Unii au plecat spre Medina, din sud, de-a lungul coastei Mării Roşii, iar alţii au pornit din est.
In acelaşi timp, călăreţii Clanului Banuu Khuzaa’a au pornit spre Medina pentru a-i avertiza pe musulmani despre invazia pornită împotriva lor.

Ei au ajuns la Medina după patru zile şi au dat detalii referitoare la armata inamică Profetului Muhammad (sala-Allāhu alayhi-ua salam).
Acesta a făcut o întrunire cu şefii clanurilor din Medina, pentru a stabili care este cea mai bună strategie de apărare. Luând aminte la victoria de la Badr şi la lecţia de la Uhud, au ajuns la concluzia că cea mai bună strategie de apărare este săparea unui şanţ în partea de nord a Medinei, care să devină o barieră în calea duşmanilor.
Insuşi Profetul (sala-Allāhu alayhi-ua salam) participat la săparea şanţului, iar prin eforturile comune ale tuturor celor care erau apţi de muncă fizică, şanţul a fost terminat în 6 zile.

Şanţul era necesar numai în partea de nord, căci la est, sud şi vest Medina era înconjurată de munţi stâncoşi. Apoi s-a dispus adunarea rapidă a tuturor recoltelor, astfel încât duşmanii să îşi consume propriile provizii.

Armata mediniţilor, condusă de Profet (sala-Allāhu alayhi-ua salam) s-a campat pe culmea Sala’, poziţie ce asigura un avantaj real în cazul în care duşmanii reuşeau să treacă de şanţ.

Toată armata mediniţilor număra 3000 de oameni.

Clanul Banuu Qurayża nu făcea parte din armată deoarece asiguraseră o parte din ustensilele necesare săpării şanţului.

Printre musulmani se aflau muţi ipocriţi care răspândeau veşti teribile şi care au condus la scăderea dramatică a moralului oamenilor.

In Coran se menţionează despre această criză psihologică a musulmanilor pe care au trăit-o în acele vremuri.

In schimb, armata duşmană avea moralul foarte ridicat, căci victoria părea să fie de partea lor.

Medina a fost pusă sub asediu şi nimeni din oraş nu îndrăznea să iasă afară.

Increderea păgânilor în victoria lor a devenit şi mai mare atunci când Clanul Banuu Qurayża a trecut de partea lor. Acest eveniment a condus la schimbarea strategiei lor din asediu în atac direct.

Asediul Medinei a durat două săptămâni.

Asediul nu era o tactică de război specifică arabilor, de aceea asediatorii nu erau pregătiţi să facă faţă acestor fel de strategii, de aceea ei au încercat să atace cu cavaleria, sperând să treacă de bariera tranșeelor. In plus, recolta strânsă din vreme făcea dificilă hrănirea cailor.

Veteranii qurayşiţilor, în frunte cu Aamruu Ibn Abd Uudd şi Ikrima Ibn Abuu Jahl credeau cu tărie că pot trece de şanţ şi că pot ocupa o zonă mlăştinoasă din apropierea dealului Sala’.

Aamruu a provocat pe musulmani la duel. Aaliy Ibn Abuu Taalib (radi-Allāhu-anh) a primit la a treia insistență permisiunea de a lupta împotriva lui Aamruu. Aamruu a fost ucis de Aaliy, iar acest lucru a produs panică şi a scăzut moralul qurayşiţilor, deoarece îl considerau pe Aamruu ca fiind egal cu o mie de luptători pentru măiestria cu care lupta.

Au existat multe încercări de atac simultan din partea confederaţilor, însă fără un real succes.

Apoi liderii confederaţilor au început să facă presiuni asupra şefilor clanului Banuu Qurayża să îi atace pe musulmani din sud.

Huyaii Ibn Akhtab, şeful exilatului clan Banuu An-Nadiir, s-a reîntors la Medina cu intenţia de a face alianţe împotriva musulmanilor negociind cu şefii clanului Banu Qurayża, care încercau din răsputeri să rămână neutri.

Când Akhtab a intenționat să vină în tabăra lor, aceştia i-au refuzat intrarea, deoarece aveau un pact mai vechi încheiat cu Muhammad (sala-Allāhu alayhi-ua salam).

Apoi au apărut zvonuri că Banuu Qurayża a cedat în favoarea Confederaţiei, veşti care au fost aduse la cunoştinţa Profetului (sala-Allāhu alayhi-ua salam) de către Omar.

Profetul (sala-Allāhu alayhi-ua salam) realizează pericolul a ceea ce ar fi însemnat o trădare din partea clanului Banu Qurayża, care aveau un arsenal de 1500 de spade, 2000 de lănci, 300 de armuri şi 500 de scuturi.

Atunci, Profetul (sala-Allāhu alayhi-ua salam) trimite trei dintre conducătorii musulmanilor să îi aducă veşti despre evoluţia situaţiei şi să împrăştie vorba că Banuu Qurayża le sunt loiali, ca în acest fel să ridice moralul musulmanilor.

Insă, ei au aflat că Banuu Qurayża au rupt pactul şi toate încercările lor de a-i face să respecte pactul iniţial cu musulmanii au fost zadarnice. Cu toate încercările Profetului (sala-Allāhu alayhi-ua salam) de a ascunde această trădare, vestea s-a răspândit în Medina şi moralul musulmanilor a scăzut semnificativ, aşteptându-se cu toţii la un atac în forţă din partea Clanului Banuu Qurayża.

In plus, oamenii din Medina începuseră să aibă probleme cu hrana, iar frigul nopţii le accentua starea de oboseală.

Analizând situaţia, Profetul (sala-Allāhu alayhi-ua salam) a trimis 100 soldaţi şi 300 de călăreţi să apere oraşul, cavaleria nefiind de un real folos pe dealul Sala’.

Apoi, a recurs la diplomaţie încercând o negociere cu clanul Banu Ghatafaan, însă condiţiile lor au fost respinse cu vehemenţă de şefii Medina.
Acceptarea de a negocia cu musulmanii a liderilor Clanului Banuu Ghatafaan a produs neîncredere în tabăra confederaţilor.

In acest răstimp, Profetul (sala-Allāhu alayhi-ua salam) a primit vizita lui Nu’aym Ibn Mas’uud (نعيم بن مسعود), un lider arab respectat de toată Confederaţia, şi care se convertise la Islam, în secret. In timpul discuţiilor cu acesta Profetul (sala-Allāhu alayhi-ua salam) i-a cerut lui Nu’aym să semene discordie printre clanurile confederate.

Intâi, acesta s-a dus la clanul Banu Qurayża şi le-a inoculat ideea că dacă musulmanii vor câştiga, confederaţii nu îi vor proteja pe ei de musulmani şi că ar fi trebuit să ceară nişte ostatici în schimbul cooperării lor.
Stratagema a avut efectul scontat.

Apoi, Nu’aym s-a dus la Abuu Sufiaan spunând că Banu Qurayża nu le este chiar atât de loial, deoarece va cere ostateci în schimbul cooperării cu ei, ca apoi să îi predea lui Muhammad (sala-Allāhu alayhi-ua salam) şi că nu ar trebui să le predea nici măcar un singur om. Apoi a dus această vorbă tuturor celorlalte clanuri confederative.

Strategia lui Nu’aym a funcţionat perfect, iar şefii Confederaţiei l-au trimis pe Ikrima la Qurayża cu propunerea unei invazii simultane din partea tuturor.

Atunci Banuu Qurayża au cerut ostateci, iar Confederaţia a refuzat, de teamă că aceştia vor fi predaţi musulmanilor. Abuu Sufiaan îl convoacă şi pe Huyaii Ibn Akhtab la un atac simultan şi îl informează şi despre cererea Banu Qurayża, iar Huyaii a dat evitat să dea un răspuns direct, ceea ce a făcut ca Abuu Sufiaan să îl considere trădător.

Huyaii, de frică să nu îşi piardă viaţa, se refugiază în tabăra Banu Qurayża.
Beduinii, Banu Ghatafaan (غطفان‎) şi alte clanuri din Najd erau compromise din cauza încercărilor anterioare de negociere cu Profetul Muhammad (sala-Allāhu alayhi-ua salam), căci aceştia se alăturaseră Confederaţilor în scop de jaf şi prăduire, iar nu din motive religioase.

In momentul în care cei din Banu Ghatafaan au realizat că nu prea mai au ce să obţină ca pradă de război, şi-au pierdut interesul pentru asediul Medinei.

Aşadar, cele două forţe care au compus armata Confederaţiei şi-au adus reproşuri şi acuze reciproce şi între ei a intervenit neîncrederea mutuală. In plus proviziile erau pe sfârşite, caii şi cămilele mureau de foame şi de boli, iar vreme de patru zile fusese neobişnuit de frig, iar vântul a bătut cu o forţă impresionantă, astfel că focurile din tabără nu rezistau câtuşi de puţin, lăsându-i pe atacatori fără nici o sursă de căldură.

Tabăra musulmanilor era adăpostită de acel vânt, datorită poziţiei ei din interiorul arcului stâncos. In astfel de condiţii, toată armata duşmană s-a retras, iar în dimineaţa următoare câmpul era liber şi nici urmă de atacatori.

După retragerea armatelor confederate, musulmanii au asediat teritoriile clanului Banuu Qurayża, pentru a-i pedepsi pentru trădarea lor.

După 25 de zile de asediu, Banu Qurayża s-a predat, iar musulmanii au confiscat tot arsenalul şi toate proprietăţile lor.

La cererea clanului Banuu Al-Auus, care fuseseră aliaţi ai clanului Banu Qurayża, Profetul Muhammad (sala-Allāhu alayhi-ua salam) a ales pe unul dintre ei, pe Sa’ad Ibn Mu’aadz ca arbitru şi judecător între musulmani şi Qurayża.

Sentinţa acestuia a fost ca bărbaţii să fie ucişi, iar femeile şi copii să fie făcuţi sclavi. Sentinţa a fost pusă în practică.

Infrângerea armatelor meccane şi neputinţa lor de a îl alunga pe Profetul Muhammad (sala-Allāhu alayhi-ua salam) din Medina a însemnat şi pierderea de către qurayşiţi şi aliaţii lor a rutei comerciale cu Siria, pe lângă pierderea prestigiului lor.

După această bătălie muţi dintre membrii triburilor confederate s-au convertit la Islam.

Mashallah, Allah berkfiki! Deci speram o intoarcere cu multe foloase, draga mea Yvette