Denumirea oficială: Republica Liban
Capitala: Beirut (700.000 loc.)
Limba oficială: araba; uzuală: franceza
Suprafaţa: 10.400 km2
Locuitori: 3,08 mil. (297 loc: / km2)
Religia: islamism 63%; creştinism 35%; druzi
Moneda: lira libaneză
Forma de guvernământ: republică
Ziua naţională: 22 noiembrie
Geografie: L. este aşezat în E Mării Mediterane şi face parte din Orientul Apropiat. Limite: Siria (N şi E), Israel (S), M. Mediterană (V).
G. fizică: L. este traversat de la N la S de Munţii Libaw (renumiţi pentru pădurile de cedri din antichitate). Alt. max. în Qurnat al Sawda, 3.083 m, şi de Munţii Antiliban cu alt. max. de 2.815 m (muntele Hermon, de unde izvorăşte Iordanul). Între munţii Liban şi Antiliban este închisă o depresiune fertilă (Bekaa), drenată de râul Litani, care se varsă în M. Mediterană. Pe toasta Mediteranei şi de-a lungul râului Oronte se întinde o câmpie strâmtă.
Apele principale: Oronte (395 km), Litani (144 km); Iordanul curge spre S.
Clima: este mediteraneană. Temp. medie anuală pe coastă, în ianuarie 13°C şi în august 27°C. Precipitaţiile sunt de 890 mm/an în câmpii şi 1.520 mm/an în munţi. Floră şi faună: Pădurile ocupă 9% din terit. mai ales în Munţii Antiliban. Vegetaţia de stepă în Bekaa. Culturi de bananieri, măslini, portocali. Fauna: pisica sălbatică, jderul, căprioara.
Populaţia: este formată din arabi (mulţi refugiaţi din Palestina) (90%), armeni, greci. Pe coasta Mediteranei este cea mai mare concentrare a pop.
Rata natalităţii: 24‰; a mortalităţii: 6,4‰. Pop. urbană: 87%.
Resurse şi economie: Culturi de citrice, pomi fructiferi, viţă de vie şi măslini. Războiul civil (1975-1990) a distrus ind. (marile întreprinderi),comerţul, turismul şi în general serviciile, cât şi activităţile bancare, aducând econ. în pragul dezastrului.
Transporturi şi comunicaţii: şosele; sistem feroviar; vehicule. Aeroport la Beirut.
Oraşe: Tripoli (port), Saida anticul Sidon (port), Es Sur anticul Tyr (port), Zahle; Ba'albek.
Istoria: În mileniul III coasta L. era ocupată de canaaneeni, apoi fenicieni, care fondează din sec. XII î. Hr. oraşele-cetăţi: Sidon, Tyr, Byblos, Beryros (azi Beirut). Fenicienii dominau comerţul din Mediterană. Ţara este sub ocupaţia succesivă a asirienilor, egiptenilor, babilonienilor, perşilor, seleucizilor (după cucerirea de către Alexandru Macedon), romani (63 î. Hr.), bizantini (395 d. Hr.), arabi (636 d. Hr.). Coasta şi munţii servesc ca refugiu pentru creştini (maroniţi, printre primele populaţii creştinate), şiiţi şi druzi. Sec. XII-XIII Regatul Latin din Ierusalim şi Comitatul de Tripoli domină litoralul până la cucerirea sa de către mamelucii Egiptului (până în 1291). În 1516 L. este anexat Imp. Otoman bucurându-se însă de o autonomie specifică. Între 1593-1840 emirii druzi unifică reg. muntoase libaneze şi încearcă să-şi lărgească autonomia. Între 1858-1860 frământări care opun druzilor pe maroniţi (pop. creştină în creştere economică şi demografică). În 1861, Libanul este eliberat de sub dominaţia otomană şi formează împreună cu câmpia Bekaa „Marele Liban”; unit cu Siria va fi administrat de Franţa, sub mandatul Naţiunilor Unite: În 1943 îşi proclamă independenţa. Un „pact naţional” instituie un sistem politic confesional, împărţind puterea între maroniţi, suniţi; şiiţi, greci ortodocşi, druzi şi greci catolici, ceea ce a dus la prosperitate, L. Fiind numit „o Elveţie a Orientului Mijlociu”. Între 1952-1958 L. duce o politică pro-occidentală. In 1958 naţionaliştii arabi declanşează un război civil; conflicte între creştini şi musulmani. Palestinienii refugiaţi din Israel (din 1949) în Liban se organizează autonom. În 1975 ciocnirile degenerează într-un război civil. Siria intervine (trupe siriene, majoritare în cadrul Forţei arabe de descurajare). Se formează o coaliţie de „stânga”, favorabilă palestinienilor (suniţi, druzi, şiiţi, ale căror forţe armate sunt fedainii; miliţiile druze, şi mişcarea Amal) şi o coaliţie de „dreapta” (în majoritate maroniţi, favorabili Israelului, ale căror forţe armate sunt Falangele şi Armatele Libanului de Sud). Confruntările sângeroase duc la zeci de mii de morţi şi imense pagube materiale. Intr-un nod de conflicte sunt antrenaţi: creştini, musulmani (şiiţi şi suniţi), filoiraqieni, filoiranieni, filosirieni, palestinieni de diverse orientări, unităţi regulate israelite şi siriene, trupe de descurajare arabe, trupe americane, franceze şi britanice, sub egida ONU cât şi servicii secrete din diverse ţări. Se încheie numeroase înţelegeri de încetare a focului, tratate nerespectate, răpiri, luări de ostateci, multe asasinate politice. În 1990 şi 1991 intervenţia armatei siriene - ca arbitru; se instaurează autoritatea de stat sub tutela siriană, pe baza tratatului de fraternitate între cele două state. Situaţia economică devine dezastruoasă. În 1992, ca rezultat al alegerilor legislative, contestate de creştini (care s-au abţinut în masă), se reuneşte un nou Parlament. Statul: este republică parlamentară; conform Constituţiei din 1926. Puterea legislativă este exercitată de Adunarea Naţională; cea executivă de preşedinte şi de Consiliul de Miniştri, numit de preşedinte, cu acordul Adunării Naţionale. Multipartitism (partide şi organizaţii politico-militare numite miliţii; partide bazate pe diverse orientări religioase).
