sura Al-Baqara - după Ibn Kathir - verset 262, 263, 264 şi 265
VERSETLE 262, 263, 264 şi 265
262. Aceia care dau [din] averea lor pe calea lui Allāh şi nu vin, după darul făcut, să se laude cu el şi nici cu necăjire, aceia au răsplată de la Domnul lor şi teamă pentru ei nu va fi şi nici nu vor cunoaşte ei mâhnirea.
263. O vorbă cuviincioasă şi de iertare este mai bună decât o milostenie după care urmează necăjirea. Iar Allāh este Instărit Indeajuns [şi] Blând.
264. O, voi, cei care credeţi! Nu faceţi deşarte milosteniile voastre prin pomenirea lor şi prin necăjire, ca acela care cheltuieşte din averea lui de ochii lumii, fără să creadă în Allāh şi în Ziua de Apoi, căci pilda lui este ca pilda unei stânci acoperite de colb peste care vine o ploaie abundentă şi o lasă goală. Ei nu au nici un folos din ceea ce au dobândit. Allāh nu-i călăuzeşte pe cei necredincioşi.
265. Iar pilda acelora care cheltuiesc din averea lor [drept milostenie], în căutarea mulţumirii lui Allāh şi întăririi sufletelor lor, este ca pilda unei grădini de pe o colină peste care vine o ploaie abundentă şi dă roade de două ori mai multe, iar dacă nu vine peste ea ploaie [îi este de-ajuns] atunci numai o roureală. Allāh vede tot ceea ce voi făptuiţi!
Binefacerile nu se fac ostentativ
Allāh (subhaanah-ua-ta’la) i-a lăudat pe cei care cheltuiesc pe Calea Sa şi se abţin să atragă atenţia asupra acestui fapt celor pentru care le-au împlinit, fără să facă nici un fel de aluzii prin vorbe sau atitudine.
Afirmaţia lui Allāh (subhaanah-ua-ta’la) «.. şi nici cu necăjire ..» - se referă la faptul că acela care dă milostenia nu trebuie să considere această activitate ca pe un neajuns, căci această danie se face la un an odată.
Apoi, Allāh (subhaanah-ua-ta’la) a promis celor care fac milostenii cea mai frumoasă răsplată pentru aceste fapte bune: «.. aceia au răsplată de la Domnul lor ...» - în sensul că Allāh (subhaanah-ua-ta’la) Insuşi va fi cel care îi va recompensa pentru aceste fapte pioase.
Mai mult, «... teamă pentru ei nu va fi...» în teribila Zi a Invierii şi «... şi nici nu vor cunoaşte ei mâhnirea » - adică nu vor avea motive de îngrijorare nici pentru urmaşi şi nici pentru avere, şi nici nu se vor amărî pentru plăcerile vieţii lumeşti, pentru că ei vor primi ceva cu mult mai bun decât toate acestea.
Allāh (subhaanah-ua-ta’la) a zis: « O vorbă cuviincioasă ..» - adică a rosti cuvinte de încurajare, pline de bunăvoinţă şi a face suplicaţii (du’aa’) pentru musulmani, iar «.. şi de iertare ...» - adică a ierta o nedreptate şi a afirma deschis aceasta, care sunt cu mult mai valoroase « decât o milostenie după care urmează necăjirea.» pentru că « ... Allāh este Instărit Indeajuns » - adică Allāh (subhaanah-ua-ta’la) nu are nevoie de nimic de la creaturile Sale, «..[şi] Blând » - Allāh este Tolerant, Iertător şi Milostiv cu creaturile Sale.
S-au colecţionat o seamă de Ahaadith care interzic celui care face milostenie să aibă o atitudine ostentativă sau injurioasă faţă de cei asupra cărora se răsfrânge acţiunea de caritate.
Spre exemplu, Muslim a consemnat că Abuu Dzarr a zis că l-a auzit pe Profet (sala-Allāhu alayhi-ua salam) spunând:
„Sunt trei feluri de persoane cărora Allāh (subhaanah-ua-ta’la) nu le va vorbi în Ziua Invierii şi nici nu va privi spre ei şi nici nu îi va curăţa, iar ei vor primi o aspră pedeapsă: un fel este acela care se făleşte cu ce a dat ca milostenie, al doilea fel este acela care poartă haine a căror lungime trece de glezne şi al treilea fel este acela care prin false declaraţii ascunde defectele mărfii sale ca să o poată vinde.”
De aceea, Allāh (subhaanah-ua-ta’la) a zis: « O, voi, cei care credeţi! Nu faceţi deşarte milosteniile voastre prin pomenirea lor şi prin necăjire, ....» - adică Allāh (subhaanah-ua-ta’la) a precizat că va fi fără nici un beneficiu acea milostenie care s-a dat cu fală sau cu mâhnire pentru că în această situaţie acţiunea în sine de a da milostenie nu este suficient de valoroasă ca să anuleze felul nedemn în care a fost făcută, adică ori cu ostentaţie ori cu mâhnire.
Allāh (subhaanah-ua-ta’la) a zis apoi: «... ca acela care cheltuieşte din averea lui de ochii lumii, ...». Aceasta înseamnă că acela care dă milostenie nu trebuie să-şi se anuleze beneficiul acţiunii de cariate prin ostentaţie sau mâhnire, pentru că aceasta este echivalent cu acţiunea unui care face milostenie doar din ipocrizie.
Cei care se prefac că dau milostenie pentru a câştiga aprecierea lui Allāh (subhaanah-ua-ta’la), de fapt, fac acest lucru pentru faimă lumească şi pentru laudele mulţimii sau pentru a câştiga ceva material.
Acest fel de oameni nu se gândesc nici la Allāh (subhaanah-ua-ta’la), nici la a fi plăcuţi dinaintea Lui şi nici la răsplata pe care o vor primi de la El pentru milostenia făcută cu inima deschisă; de aceea, Allāh (subhaanah-ua-ta’la) a zis: «..fără să creadă în Allāh şi în Ziua de Apoi,...».
Allāh (subhaanah-ua-ta’la) a explicat printr-o parabolă felul de a fi a celor care dau milostenie pentru faimă lumească. Ad-Dahhaak a spus că acest exemplu se potriveşte celor care dau milostenie cu ostentaţie sau cu mâhnire.
Allāh (subhaanah-ua-ta’la) a zis: «... pilda lui este ca pilda unei stânci acoperite de colb ... - ÝóăóËóáőĺő ßóăóËóáö ŐóÝúćóÇäň ». « ŐóÝúćóÇäň - safuaan»1 - provine din « ŐóÝúćóÇäóÉ - safuaana» - care înseamnă stâncă pleşuvă şi pe care se aşează numai puţin praf şi « peste care vine o ploaie abundentă şi o lasă goală. ».
Acest âyat se referă la acele stânci golaşe care sunt curăţate până şi de praf atunci când vine o ploaie abundentă peste ele.
Acest fenomen este similar cu starea acelora care împlinesc fapte bune numai pentru faima lumească, căci ele sunt în van şi nu vor fi răsplătite de Allāh, chiar dacă această atitudine pare a fi neimportantă. Din acest motiv, Allāh (subhaanah-ua-ta’la) a zis: «.. Ei nu au nici un folos din ceea ce au dobândit...», căci « Allāh nu-i călăuzeşte pe cei necredincioşi».
