“Pare nebun sau are o problema?” Cu siguranta am o problema. Oricine m-ar vedea agatand poze cu imagini din mormant la aceasta ora din noapte ar spune aceleasi cuvinte.

Totul a inceput cand am citit despre Sufiyan Es-Seuri ca avea un mormant in propria casa si se trezea in mijlocul noptii si spunea: “Uite ca am intrat in mormant”, si cand se intindea in el spunea: “O, Allah intoarce-ma, intoarce-ma! M-am intors si ce voi face oare?”

Rugaciunea de dimineata este rugaciunea pe care daca musulmanul o pierde se simte foarte trist datorita importantei ei. S-a intamplat sa pierd rugaciunea de dimineata. Acelasi lucru mi s-a intamplat si a doua zi si a treia zi. Atunci mi-am zis ca trebuie sa fac ceva pentru a-mi educa sufletul ca nu cumva sa ajung in foc din cauza acestui fapt.

Am hotarat sa intru intr-un mormant pentru a-i arata sufletului locul unde va ajunge si unde va ramane atat cat va dori Allah. În fiecare zi imi spuneam ca voi face acest lucru maine. Am ramas gandindu-ma la acest lucru pana cand am mai pierdut o rugaciune de dimineata. Atunci mi-am zis: “Ajunge! Voi merge la cimitir in noaptea asta.”

M-am dus la cimitir dupa miezul noptii pentru ca nu doream sa fiu vazut de cineva. Ma gandeam daca sa intru sau nu pe poarta cimitirului. Poate ca nu ma va lasa portarul sa intru…Asa ca am sarit gardul. Cu toate ca venisem de multe ori la cimitir, parca acum era pentru prima oara cand calcam acolo. Ba chiar mi se parea cea mai intunecata noapte chiar daca era o noapte cu luna plina. Era o liniste perfecta. Am tras aer in piept deasupra mormintelor si am simtit imediat deosebirea. Într-adevar mirosea a moarte si a morminte…Am stat si am meditat cateva clipe, care mi s-au parut ani: “O, mormintelor ce tacute sunteti! ?i cat de multe ascundeti! Binefaceri… Chinuri… ?ipete… Ce mi-ar spune cei din morminte daca ar putea vorbi? Rugaciunea! Rugaciunea!”

Am decis sa ma asez pentru ca sa nu ma vada careva. Cu siguranta ar fi spus ca sunt nebun. M-am asezat pe un mormant. În acel moment, am simtit un cutremur in suflet. M-am lipit de peretii lui, dar nu stiu de ce…mi-am spus ca eu nu sunt un las.

M-am uitat spre vest si am vazut unele morminte deschise care-si asteptau locuitorii. Am simtit ca ma chemau si m-am hotarat sa ma duc spre ele. De parca li se facusera dor de mine…În timp ce ma indreptam intr-acolo, ma intrebam daca cei din mormintele pe langa care treceam erau fericiti sau tristi. Erau oare tristi din cauza abandonarii rugaciunii sau pentru ca au fost dintre cei care au preacurvit…Poate ca cel din mormantul pe langa care am trecut acum credea in timpul vietii ca este cel mai bun, cel mai puternic, nu credea ca va ajunge aici…credea ca va ramane vesnic tanar sau credea ca inca mai are mult de trait…

Cand am ajuns la mormant mi-a crescut pulsul. Mi-am pus piciorul sa intru, dar devenise foarte greu…Mi-era tare frica…pentru ca stiam ce urmeaza acolo…M-am gandit daca pot sa fac acest pas, ba chiar m-am gandit sa renunt spunandu-mi ca voi posti trei zile, dar am hotarat sa continui dupa ce ma voi linisti. Cat de intunecat si ingust era acel mormant…Am stat si am inceput sa meditez. Acesta este sfarsitul fiecaruia. Alergam atat de mult in aceasta viata si, in final, ne asteapta mormantul. Nimeni nu are scapare!

De ce abandonam rugaciunea? De ce gresim unii fata de altii? De ce am preferat viata lumeasca si am neglijat Coranul? Paradoxul este ca noi suntem constienti ca acesta este sfarsitul. Allah ne-a avertizat de atatea ori, dar noi ignoram avertismentele.

Apoi m-am uitat catre morminte si am strigat cu o voce joasa, de frica ca nu cumva sa-mi raspunda careva: “O, voi cei din morminte! Unde sunteti! Unde este vocea voastra? Unde este puterea voastra? Unde sunt averile voastre? Unde? Spuneti-mi cum e pedeapsa! Spuneti-mi cum rezistati?” “Astazi noi am ajuns sa fim hrana viermilor si a reptilelor!”

Am intrat incet, incet in mormant. M-am intins pe spate si am stat asa pana cand m-am linistit. În acel moment ma intrebam ce se va intampla daca se va surpa pamantul peste mine. Ce greu era stiind ca traiesc, oare cum va fi cand voi fi mort?

Mi-am amintit de spusele Profetului Muhammed (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui!): “Nu exista alta divinitate in afara de Allah, intr-adevar clipa mortii este grea.”

Mi-am imaginat ca a venit ceasul mortii, ca rudele m-au adus la cimitir, ca prietenii ma duc pe umeri, spunand: “La ilahe illallah”, ca ma coboara in mormant, ca imamul le cerea oamenilor sa se roage pentru mine, caci in momentele acelea sunt tras la raspundere. Iar apoi m-au parasit si au venit ingerii insarcinati cu pedeapsa si se intrebau daca sunt pacatos si se raspundea ca da. Am inceput sa tip, iar ingerii mi-au spus ca pot sa tip cat vreau pentru ca nu-mi va raspunde nimeni. Apoi m-am adresat lui Allah: “O, Allah intoarce-ma, intoarce-ma!” Dar am auzit: “Abia cand vine moartea la unul dintre ei, zice el: “Doamne, adu-ma pe mine inapoi, / Pentru ca eu sa fac bine, in cele pe care le-am lasat!” “Nicidecum!” Aceasta nu este decat un cuvant pe care el il va rosti. Iar in urma lor este o despartire, pana in Ziua cand vor fi sculati (din morti).” (Sura Al-Mu’minun: 99-100).

Apoi am inceput sa plang, dupa care l-am laudat pe Allah pentru ca inca mai am timp sa indrept lucrurile, bine ca sunt inca viu si pot sa-I cer iertare lui Allah Preainaltul
.


Sursa: http://www.islamulazi.ro/index.php?o...d=418&Itemid=4