Lex Talionis - (al-qisaasu fil-qatla)الْقِصَاصُ فِي الْقَتْلَى

[yvette]

Cuvântul «talion» își are originea în limba latină clasică, unde «talio», cu genitivul «talionis», înseamnă «la fel, similar, asemenea», din care s-a format expresia «Lex talionis» folosită în jurisprudenţa medievală europeană.

In jurisprudenţa islamică, talionul este definit prin expresia «الْقِصَاصُ فِي الْقَتْلَى – al-qisaasu fil_qatla - retribuţia, răsplata pentru crimă», aşa cum este el denumit în Nobilul Coran.

In traducerea sensurilor Nobilului Coran în limba română se utilizează cuvântul «talion» pentru definirea expresiei « al-qisaas»

Ibn Kathir defineşte «al-qisaas» ca fiind «Legea echivalenţei» - adică legea prin care inculpatul este pedepsit cu un rău echivalent celui pe care l-a săvârşit, ceea ce defineşte foarte exact sensul dat de termenul latin de «talionis» şi care are echivalent în cuvântul românesc «talion» - cuvântul folosit în traducerea sensurilor Sfântului Coran în limba română.

«Legea talionului» este o lege penală care face parte din sistemul juridic al unor popoare, începând din antichitate şi până în prezent.

Principul care stă la baza acestei legi este: aplicarea aceluiaşi rău pe care agresorul l-a cauzat sau a intenţionat să-l cauzeze victimei sale; adică, inculpatului i se aplică o pedeapsă identică sau similară cu răul săvârșit de el.

Prima dovadă scrisă cu privire la această Lege a talionului este Codul lui Hammurabi, care datează din 1792-1749 î.e.n.

Apoi, a doua dovadă scrisă cu privire la Legea Talionului este Deuteronomul, în care se spune: „De se va ridica asupra cuiva martor nedrept, învinuindu-l de nelegiuire... și, dacă martorul acela va fi martor mincinos... să-i faceți ceea ce voise să facă el fratelui său. Și așa să stârpești răul... Să nu-l cruțe ochiul tău, ci să ceri suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior. Cu răul pe care îl va face cineva aproapelui său, cu acela trebuie să i se plătească.”

Legea talionului apare de trei ori în Biblie.

Prima dată apare în Cartea Exodului (Ex 21,23-25), când Moise le-a poruncit israeliților: „Iar de va fi și altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie”.

A doua oară, apare în „Levitic” (Lev 24,19-21), unde se mai adaugă regula: Cel ce va ucide un dobitoc să dea altul; iar cel ce va ucide un om să fie omorât,
şi după cum am pomenit mai sus, a treia oară în Deurteronom.

In Nobilul Coran, Legea talionului este definit prin expresia «الْقِصَاص- alqisaas».
« الْقِصَاص- alqisaas » - în sensul de bază înseamnă «retribuţie» - adică «retribuţie pentru fapta săvârşită», iar pentru fapte precum «crima sau intenţia de a ucide» «retribuţia» înseamnă «aplicarea pedepsei cuvenite criminalului sau agresorului», după regulile stipulate în versetele analizate mai sus şi explicate prin tafsiyr.

Cu toate că în vremurile moderne este considerată a fi o lege de o cruzime inimaginabilă, şi multe state au abrogat această lege, «Legea talionului» este foarte bine definită şi reglementată prin Nobilul Coran, astfel încât ea să fie cel mai bun mijloc de prevenire a criminalităţii, iar nu o metodă de răzbunare sau de promovare a agresiunii fizice sau a torturii.

Istoricii spun că: „Hammurabi a instituit «Legea talionului» cu scopul de a stăvili o reminiscență foarte periculoasă a comunității gentilice, și anume «răzbunarea sângelui» - prin care se legifera că victima sau rudele ei nu mai puteau pricinui infractorului un rău mai mare decât fapta comisă de către acesta.”

In Europa, cam după 200 de ani de la reglementarea clară a modului de aplicare a acestei legi prin Nobilul Coran, prin anii 778 - 800 e.n., când Carol cel Mare intră în contact cu lumea islamică prin relaţiile diplomatice încheiate între franci şi arabi, a legiferat aşa numita „pedeapsă Wergeld – prețul omului” şi a înlocuit răzbunarea privată, constând revanșa prin sânge, cu o reparație în bani sau bunuri.

In Sfântul Imperiu Roman această lege a fost introdusă abia în secolul XII e.n.

Sfântul Imperiu Roman a fost un imperiu care a cuprins Europa Centrală a Evului Mediu, între anii 962 - 1806 e.n., când a fost desființat de Napoleon. Sfântul Imperiu Roman s-a format în partea răsăriteană a fostului Imperiu Carolingian, în timpul domniei lui Otto I.

In mentalitatea medievală a existat ideea de continuitate între Imperiul Roman și Sfântul Imperiu Roman, prin particula "sfânt" evidențiindu-se faptul că acesta din urmă, a fost unul creștin, spre deosebire de Imperiu Roman (antic), care fusese creat și dezvoltat până la epoca creștinismului consacrat.

La fel ca Biserica Romano - Catolică, și reprezentanți ai Sfântul Imperiu Roman îl vedeau și prezentau ca fiind continuatorul (deplin) al civilizației romane.

Odată cu afirmarea naționalismului, la denumirea "Sfântul Imperiu Roman" au fost adăugate cuvintele "de Națiune Germană", făcându-se de atunci încolo eforturi pentru transformarea acestuia într-un stat național german unitar, fapt realizat abia în 1871.

Existența și titulatura Sfântului Imperiu Roman (de Națiune Germană) a fost instrumentalizată de naționaliștii germani, care au văzut în aceasta "Primul Reich" german.